Aş vrea sǎ precizez de la început cǎ eu nu sunt un scriitor în adevǎratul înţeles al cuvântului. Nu scriu poezii (mai pǎcǎtuiesc din când în când), povestiri sau romane. Le traduc din spaniolǎ în românǎ sau invers. Scriu, în schimb, studii şi articole de criticǎ literarǎ, cǎrţi şi studii de lingvisticǎ, gramatici ale limbii spaniole, dicţionare, ghiduri de conversaţie. Fireşte cǎ aceastǎ activitate mǎ plǎseazǎ în cercul a ceea ce numim lato sensu scriitori.

Revenind la întrebarea dvs., în ciuda aparentei lipse de interes pentru literaturǎ, de care se vorbeşte frecvent, scriitorul ocupǎ un loc foarte important în societatea noastrǎ actualǎ. Probabil tocmai pentru cǎ în aceastǎ ambianţǎ dominatǎ de informaticǎ şi globalizare, oamenii simt nevoia unor momente de cufundare în sine înşişi şi de meditaţie personalǎ, momente pe care ni le oferǎ literatura.

Este adevǎrat cǎ marele public se decanteazǎ mai mult pentru literatura cu subiecte istorice sau pseudo-istorice, poliţiste sau de aventuri. E de-ajuns sǎ aruncǎm o privire la rafturile librǎriilor ca sǎ constatǎm cǎ gustul publicului se îndreaptǎ mai mult spre acest tip de literaturǎ. Apropierea în timp şi, în consecinţǎ, lipsa distanţǎrii care conferǎ necesara obiectivitate fac dificilǎ analiza acestui fenomen. Cu toate acestea, se poate intui un soi de reîntoarcere la idealurile umaniste, de evadare spre sfera spiritualului sau spre alte universuri posibile, reale sau imaginare, într-o lume tot mai dominatǎ de tehnologie. Sǎ fie vorba oare de începutul unei noi orientǎri, al unui nou romantism, ca reacţie în faţa realitǎţii, uneori, covârşitoare? E greu de rǎspuns.

Dar cred cǎ se poate afirma, fǎrǎ teama de a greşi, cǎ existǎ o impresionantǎ eterogenitate în cadrul aceste tendinţe omogene: convieţuirea între romane istorice autentice, romane pretins istorice (care adesea cǎ oferǎ, aparent, cititorului chei pentru rezolvarea unor chestiuni transcendentale, relevante ale omenirii, templieri, masoni şi un lung etcetera) şi literatura care reflectǎ realitatea cotidianǎ, crudǎ, cel mai adesea, cu elemente autobiografice, cu referiri clare la fapte reale, dar autenticǎ. Nu-mi place sǎ dau nume, pentru cǎ niciodatǎ înşiruirea lor nu e completǎ şi chiar de-ar fi e întotdeauna subiectivǎ, dar cred cǎ lumea citeşte cu aceeaşi plǎcere, citând la întâmplare, proza unui Rǎzvan Petrescu, Stelian Ţurlea, versurile şi proza lui Mircea Cǎrtǎrescu, poezia unui Ioan Es. Pop, sau proza lui Muñoz Molina, Carlos Fuentes, Cabrera Infante, cu care citeşte un roman de Dan Brown sau, la polul opus, Cella Serghi, sau respectiv Arturo Pérez Reverte, ca sǎ mǎ refer doar la literatura românǎ şi hispanicǎ. Cred cǎ din tot ce am spus se deduce cǎ, pentru mine, scriitorul continuǎ sǎ ocupe un loc deosebit de important în societatea noastrǎ. Dovada o constituie cǎ tot mai multǎ lume citeşte şi, ceea ce mi se pare semnificativ, mai ales tinerii.  

2. Ce este astazi, ce va insemna maine cultura generala? Este ea, in conditiile unui acces la informatie din ce in ce mai facil,  indispensabila tinerilor?

 Cultura generalǎ? Mai existǎ oare? Mǎ tem cǎ aceasta este una din marile probleme ale societǎţii noastre. Succesivele reforme ale învǎţǎmântului, nevoia tot mai acutǎ de specializare, ultraspecializare, explozia informaticii, a internetului  au lǎsat pe un plan foarte îndepǎrtat cultura generalǎ. Din pǎcate! Fǎrǎ culturǎ generalǎ e foarte dificil sǎ construieşti o societate humanistǎ, generoasǎ, tolerantǎ şi înţelegǎtoare. Sigur cǎ accesul la informaţie este din ce în ce mai facil, dar trebuie sǎ ştii ce cauţi. Ori dacǎ nu ai auzit pânǎ la 20-30 de ani de Sofocle, Nero, Dante, Shakespeare, de Mozart, Beethowen sau Liszt, de Velázquez, Goya, Renoir, de Rodin, More, Botero sau de Eisenstein, ce cauţi în internet? Am studenţi care îmi prezintǎ nişte lucrǎri foarte bune fǎrǎ sǎ fi citit un titlu din bibliografia recomandatǎ; trǎiascǎ Wikipedia! Dar ce deosebire între o asemenea lucrare şi alta bazatǎ pe o bibliografie şi pe o culturǎ generalǎ, care te învaţǎ nu numai sǎ ştii cine a fost Prometeu sau Lorenzo de Medici, sau ce înseamnǎ o madlenǎ muiatǎ în ceai, dar îţi îmbogǎţeşte şi modul de a gândi şi de a te exprima. Pe vremuri, se spunea despre semidocţi cǎ şi-au fǎcut cultura din Larousse. Acum, putem spune cǎ şi-o fac din internet. Sǎ ne înţelegem: nu neg meritele acestei uriaşe descoperiri: este mult mai la îndemânǎ sǎ intri în internet decât sǎ cauţi ceva într-o enciclopedie de 20 sau 50 de tomuri. Dar cultura generalǎ nu înseamnǎ sǎ acumulezi informaţii, ci un tezaur complex de cunoştinte ce se întreţes între ele şi formeazǎ un fel de bibliotecǎ virtualǎ înmagazinatǎ în mintea noastrǎ, la care putem recurge în orice moment, stabilind relaţii între un nume, un eveniment, un proces din prezent, cu ansamblul cunoştinţelor de care dispunem, pentru a-l înţelege mai bine şi a-l situa într-un cadru mai amplu şi mai complex, ceea ce ne permite sǎ-l analizǎm şi sǎ-l evaluǎm cât mai corect.  

3. Ce diferente exista (daca exista) intre sistemul universitar romanesc si cel spaniol?

Practic, acum diferenţele sunt aproape inexistente. O datǎ cu aplicarea proiectului Bolonia în spaţiul european, diferenţele dispar. În orice caz, nu spre bine. În urmǎtorii ani se vor vedea rezultatele.

4.Multi imigranti romani isi pierd, in mai putin de o generatie, limba si cultura. Care credeti ca este cea mai buna solutie pentru o integrare corecta a unui imigrant intr-o societate cum este cea spaniola? Ne apropie sau ne indeparteaza diferentele culturale?

N-ar trebui sǎ fie aşa. Întotdeauna într-o situaţie de contact lingvistic, mai ales când este vorba de limbi înrudite, apropiate, se produc influenţe între cele douǎ (sau mai multe) limbi participante în contact. În general limba cu statut superior, în cazul de faţǎ spaniola, limbǎ majoritarǎ (ca numǎr de vorbitori) dominantǎ (din punct de vedere politic şi sociocultural – limbǎ oficialǎ, de educaţie, a mass mediei) influenţeazǎ limba cu statut inferior, minoritarǎ şi dominatǎ. Se produc împrumuturi, calcuri lexicale şi structurale şi chiar unele interferenţe, sau trecerea de la un cod la altul, uneori.  

Nu vreau sǎ jignesc pe nici un român imigrant, dar, din pǎcate, o mare majoritate a imigraţiei româneşti în Spania e constituitǎ din persoane care nici în ţarǎ nu aveau un nivel de culturǎ ridicat, unii, nici mǎcar unul mediu. Şi nici nu stǎpâneau o limbǎ românǎ corectǎ, curatǎ, bogatǎ şi elegantǎ. În astfel de condiţii este foarte uşor sǎ-ţi pierzi propia limbǎ şi bruma de culturǎ pe care le posezi. Sigur cǎ limba se poate pierde, este cunoscut fenomenul dispariţiei limbii materne, dar nu într-o generaţie. Şi numai în condiţii socio-economice, politice şi culturale speciale. Şi nu este acesta momentul pentru o incursiune pe terenul sociolingvisticii.

            Mulţi români, dintr-o dorinţǎ de înţeles de a se integra în noua societate care i-a primit, cea spaniolǎ, au renunţat la limba şi la cultura lor, atâta cât erau, pentru a şterge, a elimina cât mai rapid diferenţele dintre ei şi spanioli. Cunosc cazuri de pǎrinţi care nu-şi învaţǎ copii româna, ca sǎ nu se simtǎ „discriminaţi” la şcoalǎ de ceilalţi colegi.

            Diferenţele culturale apropie popoarele, dar în acelaşi timp le îndepǎrteazǎ. Aşa se nasc comunitǎţile închise, care se autoizoleazǎ şi duc o viaţǎ endogenǎ şi endogamicǎ. Idealul, din punctul meu de vedere, ar fi pǎstrarea patrimoniului cultural al comunitǎţii române din Spania şi integrarea, în acelaşi timp, în societatea spaniolǎ. Cum? Simplu, cred eu. Spaniolii şi românii trebuie sǎ înceapǎ sǎşi cunoascǎ reciproc obiceiurile, tradiţiile, muzica, arta şi literatura celor douǎ popoare şi sǎ-şi însuşeascǎ acele aspecte ale vieţii celuilalt popr care li se par mai interesante sau mai atractive. Este un proces de aculturalizare reciprocǎ, care se desfǎşoarǎ deja în multe comunitǎţi româneşti importante din Spania. În Louisiana (Statele Unite) existǎ o comunitate de spanioli din Insulele Canare stabiliţi acolo acum trei veacuri şi jumǎtate. Mulţi dintre ei continuǎ sǎ vorbeascǎ spaniola, se întrunesc şi organizeazǎ sǎrbǎtori cu muzicǎ şi dansuri canariene şi au pǎstrat chiar şi tradiţia poeziei populare improvizate, existentǎ în diferite zone din Spania şi în unele ţǎri latinoamericane.

Informatica este, în continuare, pentru mine o unealtǎ de lucru, nu un scop în sine. Nu pretind cǎ deţin adevǎrul absolut, dar prefer sǎ vǎd un film pe ecran sau la televizor, sǎ ascult un concert într-o salǎ sau la un bun aparat muzical şi sǎ citesc o carte ţinând-o în mânǎ. Ceea ce nu înseamnǎ cǎ nu putem citi o carte pe internet, dacǎ ne este mai uşor sau ne place mai mult. Dar internetul de care dispunem încǎ nu ne deschide porţile unei adevǎrate biblioteci şi, în consecinţǎ, nu cred cǎ ne apropie de cultura în format clasic.

Mi se pare un fenomen firesc. Oamenii îşi doresc întotdeauna nu numai sǎ cunoascǎ noi realitǎţi ci şi, mai ales, sǎ trǎiascǎ mai bine, în alte condiţii, în alt mediu, sǎ intre în contact cu alte grupuri sociale. Istoria omenirii s-ar putea studia şi prin prisma istoriei marilor migraţii.

Nu întotdeauna cei ajunşi pe alte meleaguri vin cu gândul de a se înrǎdǎcina; pentru unii este greu, dacǎ nu imposibil, sǎ-şi lase ţara, familia, neamul, morţii. Alţii se adapteazǎ foarte uşor, mai ales când noua realitate nu le este necunoscutǎ, cum a fost cazul meu. Din pǎcate, mulţi români au sosit aici crezând cǎ li se va întinde un covor roşu la picioare. Şi au suferit o cumplitǎ deziluzie. Alţii au venit în Spania ca sǎ-şi îmbunǎtǎţeascǎ situaţia materialǎ, sǎ munceascǎ cinstit, şi sǎ se întoarcǎ. Aceştia sunt cei mulţumiţi de „aventura” spaniolǎ. Iar alţii, au venit cu gândul sǎ trǎiascǎ din expediente, furt, prostituţie, falsuri şi multe altele, cu credinţa cǎ într-o ţarǎ democraticǎ, legile sunt mai umane şi mai înţelegǎtoare. Dar pânǎ la un punct... Aceştia din urmǎ au fǎcut un mare deserviciu României şi poporului nostru. Şi, din pǎcate, asta s-a petrecut nu numai în Spania, ci şi în alte ţǎri europene.

8. In incheiere, cateva cuvinte pentru cititorii nostri…

Dupǎ aproape douǎzeci de ani de trai în Spania (cei mai mulţi în Insulele Canare), îmi permit sǎ le spun cititorilor dvs. cǎ: spaniolii sunt un popor primitor, statul spaniol încurajeazǎ o politicǎ de integrare a imigranţilor, şi felul celor douǎ popoare de a înţelege viaţa este asemǎnǎtor. Deci românii stabiliţi în Spania au toate posibilitǎţile de a se adapta relativ uşor la noua lor viaţǎ. E nevoie de un singur lucru (cum îmi spunea un alt român stabilit în Spania prin 1940), sǎ aibǎ rǎbdare; „în Spania se rezolvǎ totul, dacǎ ai rǎbdare”, spunea adesea rǎposatul meu prieten. Şi am verificat de-a lungul anilor cât de adevǎratǎ este aceastǎ vorbǎ.

Şi pentru cǎ se apropie Sfintele Sǎrbatori ale Crǎciunului, daţi-mi voie sǎ le urez tuturor românilor din Spania, un Crǎciun cu multǎ bucurie şi bogat în daruri, şi un An Nou care sǎ le aducǎ numai sǎnǎtate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor!

Vǎ mulţumesc!